Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Casa - 4

Victoria privise in adancul sufletului ei pentru a descoperi acolo un alt simt: al IX-lea. Acest simt romantic, dar realist in acelasi timp, uneori sceptic, alteori plin de ura… i-a scos la lumina toate spaimele interioare si a determinat-o sa-si astearna pe hartie toate visurile si toate adevarurile. Acest simt analiza lumea, acest simt hotara ce se va intampla si cand, acest simt ii aducea uneori imagini din viitor: “impresiile” pe care Victoria refuza sau se temea sa le numeasca “premonitii”.

Simtul al IX-lea privea casa lui Dieter si o numea “impersonala”. Si asa si era. Nu avea suflet. Era o casa construita intr-un stil sec, decorata de cineva care nu o locuia, nemobilata complet. O casa in care Victoria nu se putea simti “acasa”. Nu inca.

Totusi casa ii transmitea uneori o stare de bine, o stare de siguranta, insa senzatia venea de mult prea departe pentru a putea fi luata in serios. Casa incerca in felul ei impersonal sa spuna: “esti binevenita”. Dar pentru Victoria zgomotele casei, peretii ei tristi si goi, formele seci erau tot atatea semnale de alarma. Cosmarurile din copilarie reveneau obsesiv in fiecare noapte si odata cu ele spaimele capatau dimensiuni colosale pe care nimic nu le putea reduce.

Cu toate astea, de fapt, nu Casa era vinovata pentru ce se intampla in sufletul fetei. Casa doar nu era „acasa”. Asta era singura ei vina si Victoria stia ca adevarul nu se gasea in tencuiala zidurilor ci in relatia pe care sperase sa o aiba cu Dieter, relatie care mergea spre rau. Nu casa era problema ci modul in care ea si Dieter se intelegeau, sau, mai bine spus, nu se intelegeau. Iar asta nu avea nici o legatura cu arhitectura, nici cu luna acelei nopti – pe care Victoria nu o mai putea vedea, nici cu albastrul obsesiv din casa si nici cu faptul ca lui ii placeau pisicile si chiar avea una. Diferentele dintre cei doi, barierele culturale si de limba, educatia fetei, mult mai buna ca a lui, toate acestea ii pusesera sufletul in genunchi. Acum simtea ca uraste casa pentru ca nu il putea uri pe Dieter. Se grabise, intrase intr-un joc periculos al carui pret se platea cu sange, dar nu mai putea sa dea inapoi. Fusese o alegere extrema, de tip totul sau nimic, o alegere ca multe altele pe care le facuse in viata si inca mai credea, in ciuda prezentului potrivnic, ca era o alegere buna.

Victoria vazuse ceva in Dieter in acea seara de august cand il cunoscuse in Romania. Isi vazuse viitorul in ochii lui si ce vazuse acolo o speriase de moarte, pentru ca nu era ceva ce putea lua ci ceva pentru care trebuia sa-si ucida cateva esente ale sufletului. Simtul al IX-lea ii aratase candva franturi din acest viitor: „Merg desculta pe un drum pe care pulberile polare si-au mai tesut jocul inca o data. Sunt atat de indiferenta la flacarile de gheata ce imi ard trupul incat as putea crede ca un val de nebunie mi-a redus simturile doar la vaz si auz. Dar nu e asa: simt durerea – e crancena – si nu-mi pasa. As putea striga, urla dupa ajutor, dar cine m-ar auzi? Si de m-ar auzi mi-ar intelege graiul? Mi-ar raspunde? Nu merg la intamplare. La capatul drumului ma asteapta ceva: un simbol patetic al binelui omenesc.

Undeva, suspendata in ceruri, luna isi arata fata labartata, dar pe chipul ei nu-i frumusetea pe care au cantat-o poetii, nu e implinirea luminii ci chinul si durerea fecioarelor jertfite unor zei aberanti, patetici si perversi…”

Intocmai ce vazuse pe chipul lunii din acea noapte.

Add comment November 21st, 2006

Casa - 3

In copilarie tatal ei credea mult in talentul pe care il avea la pictura. Picta si, intr-adevar, aici lucrurile incepusera sa mearga mai bine, pentru ca avea timp, avea ceva de spus… avea dureri pe care computerul nu i le putea vindeca si viziuni pe care literele si cuvintele nu le puteau descrie. Prefera acuarela. Iar Germania oferea atatea posibilitati… atatea tipuri de hartie, atatea marci de culoare… pensule profesionale cum nu avusese niciodata. Dieter i le cumparase, desi la inceput fusese sceptic in privinta talentului ei. Dar, de indata ce vazuse primul desen, el insusi cumparase mai multa hartie, de diferite dimensiuni. Fireste, in Germania era o „moda” ca femeile fara ocupatie – casnicele – sa se ocupe de diferite „mestesuguri” cum ar fi traforajul, olaritul, pictura pe geamuri, colorarea diferitilor piticei cu ratustele din dotare, confectionarea de ornamente si asa mai departe.

Acum Victoria lucra la o reproducere pentru tatal ei. Era o imagine a unui bric. Dragostea lui Petre pentru mare nu ii era straina fetei, asa incat hotarase sa-i faca o surpriza, tinand cont de faptul ca Petre nu avea decat o singura pictura semnata „Vic” infatisand niste caluti pe o pasune, iar asta Victoria o facuse in copilarie. Vremurile acelea erau foarte departe. Nu era creatie de data asta in ce facea, pentru ca era… o copie a unei poze, dar incerca sa puna multa dragoste in fiecare pata de culoare. Iar asta avea sa fie valoarea muncii ei. In timp ce picta se gandea cat de ciudat e psihicul uman. Tatal ei fusese “vinovatul” pentru majoritatea alegerilor pe care le facuse in viata: pictase pentru ca el crezuse in talentul ei. Compunea poezii pentru ca el, la randul lui scria, numai ca ale ei erau triste, deci proaste in ochii lui. Isi dorise si reusise sa devina un ziarist bun pentru ca el era unul. Citise mult pentru ca tatal ei stia de toate si isi dorise sa stie si ea. In timp gustul ei pentru macabru o determinase sa prefere literatura fantastica si de groaza paginilor scrise de romantici. Poe era cel mai indragit autor, apoi Stephen King, iar Oscar Wilde cu Portretul lui Dorian Gray ii schimbase modul de a privi lumea pentru totdeauna.

“Numai simturile si nimic altceva pot lecui sufletul, la fel dupa cum numai sufletul si nimic altceva poate lecui simturile.” Datorita acestei fraze citise “Portretul lui Dorian Gray” iar ce gasise in carte depasise cu mult ceea ce insinuau cele cateva cuvinte culese la intamplare in timpul primei rasfoiri.

Add comment November 21st, 2006