Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Fosta lui amanta era urata si avea varsta Dorinei. Pe Victoria o ingrozise si o scarbise asta, nu din cauza faptului ca se intamplase, ci pentru ca Dieter nu avusese curajul sa-i spuna: „Stii, fata aia cu care vorbesti tu atat de des, fata aia de varsta ta care lucreaza pentru mine… e fiica fostei mele amante.” Victoria facuse chiar o gafa. O vazuse pe femeie intr-o poza alaturi de Dieter si spusese in fata Danielei: „Ce vaca!”

Daniela tresarise, zambise amar si spusese oarecum indurerata: „E mama!”

„Cum sa fie mama ta? E fosta iubita a lui Dieter. Uita-te si tu ce batrana patetica!”

„E mama!” insistase Daniela. Iar Victoria simtise ca i se rupe ceva in suflet, ca se frange cu un zgomot dureros tot ce mai simtea nobil pentru barbatul caruia ii spusese „DA” fara sa se gandeasca de doua ori. In acel moment il urase. Se simtise mintita si tradata. Murdarita. Dar senzatia trecuse repede, de indata ce in minte incoltise o idee: „Poate i-a fost frica sa imi spuna.”

Dieter ii daduse o alta explicatie: „Mi-a fost rusine!”

Asta era rau. Foarte rau. Victoria facuse mai multe si mai cumplite, insa nimic de care sa ii fi fost rusine. Avea insa doua regrete despre care nu prea vorbea: doua avorturi. Primul pentru ca era prea tanara atunci si al doilea pentru ca fusese nevoita. Fatul era mort.

Rusinea era pentru cei slabi, asa credea Victoria si nimic pe lume nu putea sa ii schimba convingerea. Rusine trebuia sa-ti fie daca pentru ati atinge scopul ucideai visul altcuiva, cu rautate, in deplina cunostinta de cauza. Dar oamenii care faceau asa ceva dormeau bine noaptea, nu aveau complexe sau mustrari de constiinta. Intr-un fel… asa se comporta si Dieter cand nega cu indaratnicie faptul ca viata Victoriei inainte de venirea in Germania fusese de zece ori mai buna.

Insa ce facuse Dieter inainte de a o cunoaste nu avea nici o importanta. Ceea ce conta era prezentul si viitorul lor. Despre viitor Victoria stia numai ca trebuie construit incet si cu rabdare. Prezentul era insa cu totul altcecva. Prezentul era IADUL.

Lui Dieter nu ii placeau aceste „conversatii” cam dese. Nu avea replica, de cele mai multe ori. Prefera sa se intoarca cu spatele si sa o ignore. Ea se retragea, plangand, in alta camera, iar el o lasa asa: nu avea nici un cuvant bun, nici nu schita vreodata un gest de intelegere: „crezi ca ma faci sa spun ca tine daca plangi?” obisnuia sa o intrebe pe un ton rautacios, de „invingator”. „Crezi ca dupa ce esti asa de rea si agresiva o sa te iert?”.

Ea ii raspundea bland: „doar vreu sa ma iei in brate cand mi-e greu. Doar vreau sa-mi spui ca nu sunt singura. Vreau doar sa gasesti zece minute pe zi pentru mine, sa nu ma mai tratezi ca pe un bar in care intri sau iesi dupa bunul plac. Sunt sotia ta, iar asta implica responsabilitati. Nu poti sa continui asa: vii acasa, mananci, deschizi televizorul si te culci…”

„Nu ai pic de intelegere pentru mine. Nu te intereseaza de loc firma… Ai face orice ca sa nu muncesti… Nu vezi cat de mult muncesc eu pentru ca tu sa ai un acoperis deasupra capului si mancare pe masa. Traiesti asa de bine… si nu faci nimic…”

Aici Dieter nu era de loc drept. Afara de „sclavagismul” autoimpus mai era si munca de la firma, pe care Victoria nu o iubea. Nu era total opusa ideilor ei, dar nu prezenta nimic interesant. Plus ca Dieter nu o asculta niciodata, doar pentru ca se temea ca nu cumva ceilalti angajati sa afle ca ideea venise de la sotia lui si, in felul asta, el sa apara drept un „barbat sub papuc”. Raceala lui zilnica, modul in care o ignora ori de cate ori ea incerca sa-i spunca ceva, bun sau rau, isi avea radacinile in aceasta idee fixa pe care Dieter, involuntar, o ridicase la rang de obsesie.

Victoria ii adresa reprosurile, de cele mai multe ori pe un ton bland, rugator… Dar el interpreta totul drept…. „agresivitate”. Poate ghicea in spatele blandetii ei ce putere se ascundea, de fapt. Era acolo o forta pe care Vic nu dorea sa o foloseasca. Ar fi insemanat sa nu joace „fair play”. A folosi ceea ce el nu avea, a folosi armele pe care el nici macar nu le visa… calitatile de care el se temea pentru ca le simtea si nu le intelegea… era prea mult. Insemna lipsa de respect pentru el, iar Victoriei nici prin cap nu-i trecea asa ceva. In plus se simtea prea slaba pentru un asemenea efort de vointa. Pentru ca atunci cand iubea – iar asta i se intampla pentru a patra oara in viata, altfel decat in situatiile precedente si cu o intensitate care ar fi putut schimba sensul de rotatie al pamantului – isi pierdea mintile. Asa de simplu. Nu mai vedea, nu mai auzea… nu o mai interesa nimic altceva decat cel inspre care erau indreptate toate gandurile si sentimentele ei. Doar ca „slabiciunea” asta nu avea cum sa dureze prea mult. Mai devreme sau mai tarziu Victoria avea sa se „trezeasca” si sa lupte.

Intai isi studia adversarul, ii afla punctele slabe, insa acestea nu o interesau. Lupta era mult mai palpitanta atunci cand ii folosea calitatile drept arme.

Asa, Dieter era un barbat relativ inteligent si puternic. Nu se lasa cu usurinta dominat, nu pentru ca era puternic ci pentru ca nu stia cum sa iasa dintr-o asemenea situatie. Habar nu avea cum vorbea fiica fostei lui amante despre „calitatile” lui. Daniela il descria simplu: „Nu-i pasa. Raneste oamenii si nici macar nu-si da seama ca a facut-o. Greseste si poti sa ii demonstrezi cu zece tipuri de logica ce erori a facut, ca tot nu pricepe. E brutal si violent, chiar fara sa vrea… Odata s-a plimbat in pielea goala prin fata surorii mele si i s-a parut in regula.”

„Nu, nu m-ai aparat!” ii reprosa fata. „Nu ai facut-o niciodata. Nici atunci cand Breuer m-a umilit… Iar cand eu iti dau o idee vizavi de firma ta, tu nu o iei in considerare pentru ca vine din partea mea. Oricine altcineva ti-ar spune ca pagina de web trebuie sa contina si logo-ul firmei ar fi de indata ascultat. Dar pentru ca o spun eu, experienta mea in mass media nu mai conteaza, nu-i asa? O spune doar femeia cu care te culci, cea care trebuie sa spele, sa calce, sa gateasca doar ca tu sa te simti bine!”

„Stii ca asta nu e adevarat!”

„Sincer, nu stiu. Tot ce stiu, tot ce vad, e racela ta. Modul in care, daca plang in fata ta si-ti spun ce ma doare, imi intorci spatele, ma ignori sau pur si simplu imi spui ca vorbim maine…”

„Esti nedreapta. Nu pot sa vorbesc cu tine cand esti asa… Cred ca ai baut si ar trebui sa nu mai vorbesti dupa ce bei.”

Tanara simtise ca i se clatina pamantul sub picioare. Parca isi auzea tatal vorbindu-i Dorinei. Cineva spunea ca istoria se repeta. Pentru Victoria asa se si intampla. Traia ce traise Dorina si pe de o parte considera ca isi merita soarta cu varf si indesat: amar de ani nu isi intelesese mama. Nu ii intelesese suferinta, lacrimile si durerea.

„Da, probabil gasesti intotdeauna ceva de spus cand nu iti convine ce auzi. Nu se pupa cu ideea ta de femeie, nu? Vrei o fiinta la picioarele tale, una supusa si umila? Ti-ai facut niste calcule eronate. Nu sunt eu aceea!”

El ii intoarse spatele:

„Nu vorbesc cu tine cand esti asa de agresiva!”

Doar ca tonul tinerei era bland, insa acuzator, iar asta parea sa-l sperie, sa-i zdruncine sistemul de valori.

„Unde e agresivitatea mea? In lacrimi? In modul umilitor in care iti cersesc mai multa atentie? Mai multa dragoste?”

El nu se deranja sa raspunda.

„De fapt nu iti cer mai multa dragoste: stiu ca ma iubesti. Tot ce vreau e sa imi dai putin din inima ta… sa imi arati putin din sufletul tau. Sa nu ma mai judeci ori sa ma compari cu fostele tale iubite care, stiu, te dominau, te calcau in picioare…”

Prima greseala: niciodata o femeie nu ar trebui sa-i arate unui barbat cat de usor de manipulat poate fi…

„Nu stii nimic!” urlase el suficient de tare ca sa o convinga ca avea dreptate.

Victoria ridicase si ea tonul:

„Nu stiu, dar o simt pe pielea mea din clipa in care am venit alaturi de tine. Vad zilnic cum nimic din ceea ce fac sau imi doresc eu nu are nici o valoare; vad ca te distrezi mai bine cand mergi la discoteca insotit numai de prietenii tai si niciodata cand mergi cu mine: atunci esti doar posomorat ca un bunic… morocanos si nimic nu iti poate intra in voie, nimic nu iti poate fi pe plac… Femeile alea… daca le-ai tratat la fel, sigur ca te-au parasit. Si daca o sa continui asa, am sa plec si eu.”

„Nu ai decat sa pleci. Acum distrugi dragostea noastra…”

„Eu? Eu distrug dragostea?”

„Da, acum nu simt nimic pentru tine.”

Fara sa vrea Victoria nu isi putu opri un gand sarcastic: „Numai acum?”, dar nu lasa buzele sa il rosteasca. Il inghiti ca pe o doctorie amara pentru ca stia ca nu era adevarat. Numai ca isi simtea sufletul impietrindu-i, incet, de parca privise inapoi cand fugise din Sodoma.

Victoria era o luptatoare. Nu putea renunta asa de usor: trebuia sa il faca sa o inteleaga.

„Cum poti spune asa ceva? Dragostea ta vine si pleaca? Ce e? Autobuzul de ora sapte? Chiar nu gandesti cand spui lucruri care dor atat de mult?”

„Ce sa cred altceva cand esti asa de rea cu mine. Nu faci altceva decat sa ma invinuiesti pe nedrept si esti agresiva… Nu stiu, poate ai avut probleme in copilarie si te porti acum asa.”

Ultima lui replica o duruse si mai mult ca precedentele: nu mai conta alcoolul, nici falsa agresivitate. Ceea ce conta era realitatea: copilaria Victoriei fusese o rana deschisa. Vazuse scene care puteau zdruncina mintile oricarui om. Multa vreme se ferise de a avea o relatie adevarata pentru ca se temea de „repetarea istoriei”.

„De ce ti-e frica tot nu scapi!” – cu cata durere intelesese aceasta zicala.

„Da, am avut probleme in copilarie. Niste probleme pe care tu nici nu le visezi… Cand am vazut-o pe mama ta plangand in fata mea din cauza ta, cand am vazut ca tu insuti nu-ti dai seama ca ai ranit-o; cand te-am auzit spunand ca nu iti ceri scuze pentru ca a fost vina ei…”

„Stiu ca am gresit atunci…”

„Dar nu i-ai spus niciodata ca iti pare rau. Iar cu mine greseseti in fiecare zi si nu vezi de ce… niciodata.”

„Dar eu nu sunt rau!” insista el.

„Nimeni nu spune ca esti rau. M-ar bate Dumnezeu daca as afirma asa ceva. Tu nu esti rau: doar orb si surd daca e vorba despre altceva afara de ego-ul tau atotcuprinzator.”

„Iti daruiesc o singura raza de soare:
doua ar insemna sa te sufoc!”
Delia Gavrilescu

Ar fi vrut sa fumeze. Doamne! Cum ar fi vrut sa fumeze. Dar se lasase… si nu mai avea tigari.
Ar fi putut sa bea, dar deja bause doua pahare cu vin si unul cu coniac si se simtea ametita. Nu mai putea sa bea. Nici macar sa bea cu adevarat nu mai putea.
Daca bea sau nu… ii venea sa planga. „Sunt labila psihic!” se gandea de multe ori.

Ce se intampla?
Dieter.

Dieter se intampla. Iar asta era o problema care nu putea fi ignorata.

De ce ar fi trebuit sa fie iubirea „un dar interzis”? Cu siguranta nu era asa. Iubirea era un dar ce i se oferise deja, totusi trebuia sa lupte pentru ea. Paradoxal. Numai ca asta nu o mira, pentru ca nu se astepta sa primeasca ceva fara sa plateasca, in special cand „cadoul” semana mult cu „fericirea”.

Dieter era fericirea. Vedea asta dincolo de toate barierele impuse de diferentele dintre ei, impuse de el insusi. Vedea pentru ca putea sa vada, pentru ca nu avusese norocul sa fie o superficiala… pentru ca…

Dar Dieter era si chinul cel mai crunt, durerea suprema, cutitul ce o transforma in rana. Omul care o vedea plangand si, in loc sa-i stearga lacrimile, ii intorcea spatele; omul care, ori de cate ori incerca sa-i spuna ce dureri ii macinau sufletul de femeie dezradacinata ii replica semet: „esti nedreapta, eu sunt bun cu tine si tu nu vezi”; omul care nu vedea niciodata tristetea din ochii ei; persoana care, daca ar fi baut din lacrimile ei nu le-ar fi simti amaraciunea; omul care nu o apara niciodata cand avea nevoie de un erou. Era barbat si se comporta ca atare. Poate nu atat de josnic si meschin ca altii, dar suficient incat sa o faca sa creada ca nu avea nici o sansa in lupta ei. Ce isi dorea de fapt Victoria? Tot ceea ce Dieter nu putea sa dea pentru ca nu stia cum: caldura, tandrete… atentie. Si inca un lucru pe care nu indraznea sa il numeasca: respect.

„Sunt atatea feluri de iubire – de a iubi si de a te „lasa” iubit.”

Fusese magic modul in care il cunoscuse pe Dieter – un „dar” de la Dumnezeu venit chiar de ziua ei. Carmen contribuise mult la „continuarea” povestii. El venise dupa ea la Paris si acolo… magia continuase. Nu pentru ca era Parisul (Victoria detesta „Orasul Luminilor”), ci pentru ca a il gasi asteptand-o la aeroport fusese cel mai natural lucru din lume, ca si cand el trebuia sa fie acolo, asa, timid si totusi fericit ca o vedea.

Facusera dragoste chiar in seara aceea, desi el se temuse pana si de ceva atat de simplu, pentru ca inima lui de barbat trecut prin mai multe decat ii placea sa recunoasca ii spunea ca femeia pe care o strangea in brate nu era o simpla aventura. Dieter nu planificase mai mult de doua zile cu ea. Avea probleme la firma si trebuia sa fie alaturi de angajatii lui, dar chiar si asa stiuse (o forta divina il avertizase) ca daca nu se intorcea Vic avea sa dispara. Numai ca se inselase. Vic nu avea de gand sa dispara, pentru ca Vic se indragostise nebuneste. Si Dieter avea sa se intoarca peste numai doua zile, pentru ca deja a fi departe de ea devenise un nonsens.

Tanara petrecea in Paris o saptamana. Era acolo in interes de serviciu si era mandra de asta. Era prima ei „misiune” cu adevarat importanta si isi luase rolul foarte in serios. Grupul de lucru NATO pe probleme de Audiovizual ii oferise o experienta unica, avusese multe de invatat, lucruri pe care le-ar fi pus cu bucurie in practica daca si-ar fi continuat munca in cadrul Ministerului Apararii Nationale, daca ar fi ramas jurnalist militar. Insa a avut de ales: Dieter sau cariera. Si l-a ales pe Dieter… pentru ca o cariera putea fi reconstruita. Nu una la fel, insa alta…

Se gandea ca va putea. Ca ii va fi greu la inceput… dar ca Dieter o va ajuta sa se acomodeze si sa iubeasca limba germana si Germania. Evident isi facuse un calcul prost. Ca asta sa se intample ar fi trebuit ca Dieter sa fie „Fat-Frumos-ul” din povesti. Insa nu era.

Totusi Dieter nu era un om simplu, un om care putea fi „citit” cu usurinta. Din motive pe care Victoria nu le cunostea era un barbat frustrat. Se temea ca nu cumva ea sa incerce sa-l domine. Nu exista conversatie a celor doi, poate numai un monolog al Victoriei care se chinuia, de fiecare data in alta maniera, sa ii reaminterasca promisiunile pe care el le incalca in fiecare zi, in aproape fiecare secunda. „Mi-ai promis ca ma vei iubi atat de mult incat voi uita de celalalte iubiri: de casa, de tara, de mama, de tata, de bunica, de prietenii si de serviciul meu. Mi-ai promis ca vei invata Salsa ca sa ma faci fericita – conditia a fost ca eu sa invat Germana. Ei bine, stiu cateva cuvinte, tu habar nu ai sa te misti cel putin in ritm de merengue, iar cand vreau sa te invat spui mereu: maine, maine. Mi-ai promis ca o sa fii acolo pentru mine, ca o sa ma aperi cand cineva ma raneste… mi-ai promis…”

„Dar te-am aparat!” – ii raspundea, fara sa stie, de fapt, ce spunea.

„Mi-ai simtit muntii? Dar padurile? Ce ai vazut pe culmi? Tu nu ai trait niciodata minunile dacilor. Nu le-ai auzit rugaciunile. Tie nu ti-a vorbit Sfinxul din Bucegi si nici Delta nu ti-a cantat vreodata. Tu nu simti nici macar sangele strabunilor tai. Nu stii nimic despre ei si nici nu te intereseaza. Nu le auzi cantecul, nici plansul. Nu le simti jalea, nici dorul. Ai mei ma cheama, iar glasul lor se aude peste zari de departe si totusi… cat de aproape de mine le bate inima. In pieptul meu, as spune, pentru ca sunt copilul lor. Si simt ca ei, visez ca ei… ma cheama inapoi pamantul meu si stau cu tine: un profan. Totusi te iubesc la fel de mult… poate mai mult pentru ca, pentru tine, am fost in stare sa-mi las leaganul si sa ma ologesc… Pentru tine! Si tu? Ce ai facut tu pentru mine? Esti rece ca izvoarele, dar ai si frumusetea lor. Cantecul lor nu ti-e strain, dar treci pestre tot ce insemn ca peste pietre. Ce pot sa fac? Te pedepsesc… iubindu-te!” – Dieter auzea, dar nu asculta niciodata.

Mancarea din restaurantul „La Mama” avea intotdeauna o calitate: era fara cusur. A doua, mai putin importanta, era cantitatea: industriala. Serviciile insa nu erau intotdeauna ireprosabile. De fapt, fusesera ignorate total din momentul in care se asezasera la masa. Noroc cu niste „obisnuiti ai localului” care au atras atentia unei ospatarite. Si a inceput „bestializarea”. Atatia bani nu mai avusesera de cand Vic dadea meditatii de limba engleza intr-un sat din apropiere de Bucuresti. Pe atunci isi permiteau sa mearga in Salsa vinerea si sambata, sa bea cat aveau chef, sa manance „Tocatos con cilli” – scris, din cine stie ce motiv, gresit in meniu – si sa mearga dimineata la o cafea in „Salt’n’pepper” – un local care nu mai exista.

„Vremurile bune” erau parte a unui trecut mult prea indepartat, iar Vic nu le regreta prea tare, pentru ca, dupa ele, urmasera trairi la care altii doar viseaza.

„La Mama!” oferise un moment bun si amuzant, stropit cu bere Guiness. Apoi plecasera in Irish Pub, unde fusesera tratare cu aceease indiferenta, doar vorbeau limba romana, iar clientii bastinasi daca nu se numeau „Adrian Mutu” nu aveau nici o sansa in asemenea localuri. Urmatorul popas s-a numit „Unirea Shopping Center”. De acolo Vic a cumparat un cadou de casa noua pentru Amalia: o sculptura in lemn – destul de reusita – infatisand o femeie. Asta numai pentru ca Amalia se „separase” de Dragos (divortul nu fusese inca pronuntat) si se mutase in casa bunicii din partea tatalui.

„Hai la Amalia!” hotarase ea dintr-o data. Dorea sa-si revada prietena, chiar daca uneori (de cele mai multe ori) Amalia avea un ritm prea vioi pentru Victoria; un ritm obositor.

Si plecasera, fara sa o anunte, doar pentru ca Victoria dorea sa vada cine se bucura sa o revada si cine nu. Iar lacrimile din ochii Amaliei, disperarea si socul afisat in momentul in care Vic, dupa ce Carmen intrase in casa, sunase la usa si spusese „Pizza!”, o determinasera sa uite de primirea rece pe care i-o oferise Carmen. Asta pana sa o vada pe Delia, pe care, desi o credea oarecum falsa, o placuse enorm. Pentru ca Delia ii amintea mult de „piatra rece”. Avea doar „atitudinea” pe care Vic insasi o afisase cu multi ani in urma. Atat. Nimic altceva.

Apoi ele patru: Vic, Carmen, Amalia si Luminita, plecasera in Salsa si urmase o noapte de neuitat. Ziua se incheiase asa. Zorile le gasisera zambind. Insa toate aveau sa plateasca pentru acest lux „cu varf si indesat.”

Ce se intamplase in acele treizeci de zile pentrecute in Romania Victoria incerca sa uite. Insa nu putea. Nu putea sa uite ca Amalia o invinovatise de cele mai cumplite lucruri. Divortul parea ca ii luase mintile, iar Victoria se simtise umilita, calcata in picioare, in special in ultima zi a sederii in tara cand Amalia preferase sa mearga cu Delia (care, de altfel ocupa fiecare gand si fiecare clipa a prieteniei ei) la strand. Adrian, tatal Amaliei, ii fusese alaturi in acea zi. Carmen avea o scuza: fusese la serviciu. Dar Amalia avea zi libera, si, in plus, urmau doua luni la mare pentru ea. Oare ce rost mai avea strandul? Fusesera si serile in care Amalia si Delia intarziau sa vina pentru ca „aveau ora la solar”, insa acestea doar o amuzasera pe Vic, fara a o deranja cu adevarat. Dar a petrece ultima zi cu Adrian… desi fusese placut, nu avea valoarea unei ore cu Amalia. Seara nu se mai putuse bucura de prezenta ei, pentru ca era deja obosita si nu-si dorea altceva decat sa doarma. Numai ca seara fusese momentul trist in care Carmen o ranise a doua oara, in fata tuturor, de parca nu mai conta nimic pe lume. In clipa aceea Victoria se gandise: „Ma uraste! Dar, de ce? Numai daca ar sti, daca numai si-ar imagina cat imi e de greu… nimeni nu m-ar mai ura, nimeni nu m-ar mai invidia, nimeni nu si-ar mai dori sa fie in locul meu si nimeni nu ar mai crede ca…”

Numai Dorina, odinioara rece si nepasatoare, se purtase ireprosabil. Descoperise in ea mama pe care si-o dorise intotdeauna. Poate ca era o fata pe care nu o vazuse niciodata pentru ca ii fusese prea aproape… Poate ca amandoua intelelsesera ca departarea era, de fapt, o pierdere pentru amandoua. In situatia data parea a fi un castig. Petre insa… avusese un comportament superior, dominat… ceruse fara sa dea, ca intotdeauna, iar Victoria, macar de data asta, astepta ceva de la el: putina caldura, o intrebare sincera „ti-e bine acolo?” dar nu una care sa sune ca „ti-am spus eu ca nu o sa-ti fie bine si ca nu trebuie sa pleci! Ti-am spus eu ca barbatul ala nu vrea sa se insoare cu tine si nici nu o sa o faca. Ti-am spus eu ca ala te face servitoarea lui.” Nu, pentru ca soiul asta de intrebare avea picatura lui infima si neglijabila de adevar, dar pentru Victoria orice adevar, cat de mic, avea valoare absoluta. Aceeasi valoare pe care o avea senzatia ca prietena ei cea mai buna o ura, aceeasi valoare pe care o avea indiferenta Amaliei si faptul ca aceasta din urma o invinuia de nepasare. Pe drept, de data asta, pentru ca Victoria trecea printr-un amplu proces de schimbare pe care nu si-l dorise, pe care nu il anticipase atat de cumplit de greu… pe care il ura.

Pana la urma, prima intoarcere in tara ii lasase un gust amar. Prima? Da! Pentru ca avea sa revina iar si iar, ori de cate ori i se oferea ocazia. Romania nu era numai tara, era sangele ei – o dragoste pe care, nimic pe lume, nu o putea schimba. Si nimeni nu o putea intelege.

Amintindu-si o gluma veche, Victoria isi spuse: „nu intelegeam eu de ce are o privire inteligenta, dar se exprima atat de greu.” Si apoi se gandise ca mintea umana face cele mai bizare asocieri uneori, potrivite sau nu unei situatii date. Incepuse o melodie care ii placea si unul dintre partenerii ei obisnuiti de dans o luase de mana. In timp ce dansa Dieter plecase. Victoria fusese mai mult decat multumita, urmase pasii partenerului fara greseala, plutise pur si simplu de parca un pericol neasteptat trecuse.

„Cu cine ai vorbit pana acum?” o intrebase Carmen cand dansul se terminase.

„Un tip care a venit la o nunta. De fapt am crezut ca se uita la tine… Fizic e mai mult genul tau decat al meu. Cred ca e rac, nu stiu de ce. Acum, slava Domnului, a plecat. Cred ca s-a prins ca nu prea aveam chef de schimbat amabilitati.”

Bucuria i-a fost insa de scurta durata. Dieter a revenit. Fusese doar pana la toaleta. Insa era momentul ca fetele sa plece acasa. Vic era obosita si dimineata trebuia sa plece, asa incat:

„Mi-a facut placere sa vorbesc cu tine. Sper sa te distrezi la nunta.”

„Nu ai un numar de telefon sau o adresa de e-mail?” o intrebase el.

„Regret, dimineata plec din Bucuresti pentru doua saptamani. Nu cred ca vei mai fi in Romania cand ma intorc. Oricum, in curand o sa merg la Paris, apoi la Bruxelles si sigur o sa stam doua zile si in Germania. Daca imi dai o carte de vizita, am sa te caut.”

„Iti dau, dar nu cred ca ai sa ma cauti…” scosese cartea de vizita si i-o intinsese fara prea mare tragere de inima. Ceva in ochii lui o determinase pe Victoria sa promita:

„Am sa-ti scriu cat de curand. Ai neveoie de o masina acum? Taxiul nostru asteapta afara.”

„Nu, multumesc!” replicase el, iar Victoria observase imediat ca se schimbase la fata. Era dezamagit. Interpretase gresit. Asta era.

„Oricum am sa-ti scriu!” il asigurase fata.

„Nu cred.” Repetase el.

„Ar trebui sa crezi!” ii promisese ea. „Cuvantul meu are valoare, daca nu pentru altii, cel putin pentru mine.”

Carmen fusese de fata la aceasta promisiune. Ea avea sa fie cea care, peste trei saptamani de la „eveniment”, urma sa-i aminteasca Victoriei de promisiunea facuta „tipului ala din Salsa.”

Asta insemna Salsa pentru Victoria. Parte din viata ei se desfasurase in ritmuri latino. Plansese si se bucurase odata cu muzica. Si acum, revenind in Romania, tot ce isi dorea mai mult era sa mai simta fiorul noptilor tropicale. Sa uite de raceala pe care o simtea zilnic in Germania, sa se simta vie din nou, macar dansand, daca altfel nu se putea.

„Vine si Luminita azi pe aici.”ii spusese Carmen.

„Super, vom fi mai multe in Salsa.”

Apoi, dupa un scurt moment de gandire o intrebase: „Ce face Amalia?”

„Nu prea bine, dar la ce te astepti? Mi se pare ca intr-o saptamana se va da sentinta de divort.”

„Cel mai natural lucru din lume. A durat chiar mai putin decat ma asteptam.”

Amalia isi dorise intotdeauna sa se casatoreasca. Ii spusese „DA” lui Dragos fara sa se gandeasca prea mult la consecinte. Nu o facuse pentru ca il iubea, nu o facuse pentru ca Dragos ar fi avut bani – baiatul chiar nu avea nimic. O facuse pentru ca toata viata nu-si dorise altceva decat sa se casatoreasca. Din cate isi amintea Victoria Amalia fusese logodita in Biserica de cel putin doua ori. Isi dorise sa se casatoreasca cu fiecare dintre prietenii-iubiti pe care ii avusese. Exagerarea mergea pana la disperare. Avea un stil ciudat de a ii sufuca si speria pe partenerii ei. Inaintea lui Dragos fusese Cristi, un sofer al firmei Orange, care daduse bir cu fugitii dupa ce o ceruse in sfarsit de nevasta. Cu siguranta evenimentul se produsese la insistentele ei si nu dintr-un exces de dragoste al lui. Cristi era doar un baiat de cartier, fara prea multa cultura, insa nu prost facut gramada: atent, dragut, generos… insa las in momentele cheie. Amalia mai avea si trista proprietate de a ii uri pe cei care nu „jucau dupa cum le canta”. Dupa ce Cristi a parasit-o, ea a uitat dintr-o data toate momentele bune (iar Victoria stia ca fusesera multe) si nu si-a amintit decat de defectele tanarului. Poate era mai bine asa. Durerea trece mai usor daca nu are nostalgia valorilor pierdute. Si asa s-a si intamplat. Amalia nu a vazut nici defectele lui Dragos. Nu atunci, pentru ca nici el nu indraznea sa le afiseze pe toate. Nu au deranjat-o frustrarile lui, dimpotriva: a jucat teatru pentru a i le vindeca. Victoria nu era straina de asemena strategii. Ea insasi apelase la asemenea trucuri pentru a castiga increderea unui barbat si pentru a-i da lui insusi incredere in sine. Nu o condamna pe Amalia pentru actiunile ei, nici macar pentru ca se grabea. De fapt nu o condamna de loc, regreta doar viitorul pe care, privind situatia „la rece” il intrezarea. Amalia nu era femeia compromisurilor. Un barbat avea o singura alegere: sa faca ce spunea ea. Altfel relatiile nu mergeau. Dragos era un tip rasfatat, timorat, frustrat si incapatanat. Insa incerca cu disperare sa mascheze aceste defecte afisand un soi de bravada pe care numai el o putea intelege. In plus se considera si foarte inteligent si cult, ceea ce nu era adevarat. „Ciupeala” poate fi denumita cu greu „cultura” si numai de catre cei care nu au nici cele mai vagi cunostinte generale. Pentru o asemenea persoana Dragos trecea cu usurinta drept un „om al timpului modern”, apt sa se descurce in orice situatie, gata sa-ti dea raspunsuri la orice intrebare. Realitatea, suparatoare, prezenta un Dragos isteric, un personaj care si-ar fi impus punctul de vedere cu pumnul la nevoie. Numai modul in care tipa la mama lui trebuia sa dea de gandit. Insa, pana la urma, in distrugerea casniciei celor doi, mama lui Dragos jucase rolul cel mai important.

Amalia privea divortul ca pe un esec personal. Vedea in el o eliberare, dar si un domeniu in care „daduse gres”. Incerca cu disperare sa para nepasatoare, dar nervozitatea ii trada adevaratele sentimente. In momente cheie chiar si cei mai puternici oameni isi pot stapani cu greu emotiile. Iar Amalia facea parte dintre cei puternici. „Cadea” intotdeauna in picioare. Divortul insa o cam zguduise. Nu cazuse in picioare si de data asta, ci in genunchi, si i se parea cam greu, daca nu imposibil sa se ridice. Trecea prin faza „urasc barbatii, nu mai am nevoie de ei niciodata”. Si, in ciuda faptului ca facea asemenea afirmatii se intalnea cu cei mai stranii dintre ei: cativa menestrei (cum ii denumea Adrian – tatal sau – pe solistii unor importante grupuri ale momentului) plini de ifose se tot perindau prin viata ei, fara succes insa, pentru ca Amalia nu facea altceva decat sa-i „testeze”. Cauta in ei ce nu gasise in Dragos: caldura, romantism, pasiune, bucuria de a trai… dorinta.

„Propun sa mergem sa mancam undeva, sa sarbatorim intorcerea mea in tara. Ce zici?”

„Nu o suni pe Amalia?”

„Nu, maine e sambata si cred ca o sa vina ea pe la tine. Ma va vedea atunci.”

„Cum vrei tu.”

„Baiatul asta simte nevoia sa fie calcat in picioare de o romanca, sau am fata de producatoare!?” fusese gandul ei influentat de trei Tuborg si o vodca plus experienta nefasta din „Flamingo”. Doar era ziua ei de nastere, nu avea un prieten, Scott era inaccesibil, chiar daca o iubea, si trebuia sa plece intr-o misiune a doua zi – cu cercetasii in Delta.

„Atunci vorbesti engleza?” continuase Dieter fara sa tina cont de privirea ei oarecum agresiva.

Victoria il studiase cateva secunde inainte de a raspunde afirmativ. Nu parea genul periculos-scarbos care are in minte un singur lucru. Nu o deranja nici modul in care o studia: cu interes, dar detasat. Ii privise ochii si prima ei reactie fusese sa-l trimita la dracu, pentru ca, o clipa numai, stiuse ca viitorul ei se lega cumva de cel al acestui barbat. Dar alungase gandul de indata ce raspunsese:

„Are vreo importanta daca vorbesc engleza sau nu?”

„Doar speram sa vorbesti germana, pentru ca in engleza nu ma prea descurc!”

„Daca ai fost in stare de o fraza atat de complexa inseamna ca te descurci.”

El zambise. Cu siguranta nu intelesese nici gluma, nici sarcasmul, dar din politete afisase un zambet.

Carmen cocheta cu un barbat pe care abia il cunoscuse. Victoria si-ar fi dorit-o alaturi in acel moment. De obicei cand nu avea chef de flirturi Carmen o ajuta sa scape repede. Amandoua aveau acelasi gen de sarcasm, mult prea usturator pentru „imparicopitatii” care incercau sa le „agate”. Fara Carmen nu avea haz sa trimita un barbat la plimbare, nici sa faca „misto” de el. Ramasese varianta „sa fiu politicoasa si rece”. Varianta la fel de buna ca „ignora-l, ca poate pleaca”. Rezultatele, de cele mai multe ori, nu se lasau mult asteptate. Barbatul in cauza spunea „imi cer scuze daca te-am deranjat” si pleca. Numai ca, de data asta, raceala nu avea cum sa functioneze. Dieter, probabil, nu intalnise prea multe atitudini „fierbinti” in viata. Era neamt.

„De unde esti?” il intrebase.

„Germania!”

„Hm, da? Fantastic! De-a dreptul impresionant. Si ce cauti aici?”

Era un interogatoriu in care agresivitatea nu era controlata, doar mascata de un zambet politicos. Dieter nu parea a fi deranjat de ton, poate pentru ca asemenea subtilitati scapau oricui intr-o discoteca. Muzica acoperea cu succes vocea umana.

„Am venit la o nunta!”

„Ah, ai prieteni aici…”

„Nu. Vecinul meu are. E roman si a fost invitat la nunta unui avocat… sau ceva de genul asta. Oricum, persoana importanta.”

„Si unde e prietenul tau acum?”

„Nu a vrut sa vina.”

Urmase o pauza. Ea nu il mai intrebase nimic, el nu stia ce sa ii mai spuna.

„Am fost in alta discoteca inainte sa vin aici.”

„Da?! Si noi!”

Fusesera in Flamingo, dar plecasera repede pentru ca muzica lasa mult de dorit si mai toti arabii din jur le oferisera sume interesante in schimbul unor servicii sexuale. Vic spusese „pas” de cateva ori, doar ca baietii nu acceptau „NU” cu usurinta. In cele din urma scosese legitimatia pe care scria „Romania - Ministerul Apararii Nationale” pe masa, iar efectul fusese cel scontat. Arabii plecasera, iar cu ei si cheful fetelor de a mai sta intr-o asemenea discoteca. Mersesera apoi pe jos pana la Salsa, pentru ca nici un taxi nu le-ar fi transportat pe o distanta de un kilometru. Dar plimbarea fusese placuta, pentru ca noptile de august au intotdeauna o incarcatura aparte, un fel de pace mistica greu de perceput de profani. „Am fost intr-o discoteca foarte aproape de asta, era tot cu muzica latino.”

Ii spusese Dieter.

„Flamingo?” intrebase ea uimita.

„Parca asa se numea. Oricum nu mi-a placut. Era… ieftina!”

La inceput Victoria se gandise ca probabil le vazuse acolo, dar alungase repede ideea, pentru ca Dieter nu era genul de barbat peste care sa treci pur si simplu cu vederea fara sa ti-l mai amintesti in secunda urmatoare.

„Si noi tot acolo am fost.” I-a marturisit ea.

„Nu v-am vazut.” Si cu asta nelinistile Victoriei fusesera alungate. Spectacolul unor femei care incearcau sa le explice arabilor ca nu sunt de vanzare, de la distanta, putea fi considerat drept o „neintelegere la pret”.

„Oricum ala e un loc unde, cu siguranta, nu o sa mai mergem niciodata. Ce ma enerveaza e ca ne rezervaseram o masa si a trebuit sa platesc cam mult pentru cele treizeci de minute petrecute acolo. Dar destul despre Flamingo. Tu cu ce te ocupi?”

„Sunt inginer.”