Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

„Ma irosesc!” isi repeta obsesiv, iar senzatia de „ingropat de viu” devenea din ce in ce mai apasatoare.Dieter nu vedea nimic, nu il interesa nimic. A locui cu el sau cu un perete… era acelasi lucru, doar ca peretele nu venea peste ea noaptea uneori, nu sforaia, si nici nu tropaia dimineata prin casa, trezind-o din somnul care, cu greu, ii unise genele. Victoria regreta peretii casei ei din Bucuresti. Cand se intorcea acasa nu o astepta nimeni, dar asta era un fapt. Acum… era acelasi lucru, doar ca… jumatate din pat era ocupata. In rest… totul GOL. Gol si fad, asa, ca peisajul din fata casei, ca decoruri, ca natura rece si cetoasa a Morbachului. Si poate nu era numai Morbachul. Poate era o intreaga tara, cu oamenii ei pe care daca ii intrebai de ce exista Oktoberfest nu erau in stare sa-ti spuna ca la 12 octombrie 1810, in Bavaria, Munchen mai exact, regele Max Joseph organiza o petrecere in cinstea fiului lui Ludwig care se casatorea cu printesa saxona Thereza. Ce importanta avea ca la sfarsitul petrecerii s-au organizat curse de cai si un important targ agricol? In plus… sarbatoarea se desfasura in toata Germania, in luna septembrie, dar nimeni nu stia ca bavarezii schimbasera data pentru ca octombrie aducea de multe ori ninsori si viscol, ceea ce impiedica desfasurarea in bune conditii a festivitatilor, incarcate de traditie. Cursele de cai ramasesera in istorie, cam pe la 1938 cand fusesera sistate, dar alte traditii se pastrasera. Ceea ce se vedea in alte landuri era un kitsch. Festivalul era lalaiala pura, cu bere ieftina la litru – dar berea asta avea un pret care te putea pune pe ganduri, cu schnaps si covrigi bavarezi si cu eternele cantece talambe „de pahar”. Nimieni nu stia ce e Oktoberfestul in afara poate doar de bavarezi si de profesorii de istorie. Doar ca Victoria nu cunoscuse inca vreunul… pentru ca ar fi intrebat, asa, doar ca sa vada daca in tara cu cel mai ridicat nivel de trai dupa Elvetia si Norvegia exista putin spirit patriotic si respect adevarat pentru valorile nationale.

„Mai bine nu incerc sa aflu! Raspunsul s-ar putea sa imi confirme banuielile si atunci…”

Si atunci ar fi inteles ce ii spunea Petre in copilarie: „Citeste! Oamenii fara cultura sunt limitati.”

Doar ca Petre nu se referea la o „limitare sufleteasca” ci la una „intelectuala”. Intelectul, in opinia Victoriei, avea mult de a face cu sufletul. In functie de „literatura” pe care o persoana o „studia” intelectul era modelat si transmitea sufletului „tipare” de urmat. A studia teologia si filosofia insemnase pentru Victoria un soi de renuntare care putea fi usor interpretata drept iertare. Adevarul, insa trist, era ca Victoria nu ierta niciodata, isi dorea sa se razbune, dar o facea in stilul crestin: raspunzand raului cu bine. Mentalitatea crestina era, pentru tanara femeie, cea mai perversa dintre toate. Orice om cu mintea intreaga se simte ranit daca dusmanul lui, in loc sa ii plateasca la fel, ii spunea frumos multumesc si chiar il ajuta la greu. Interveneau „mustrarile” de constiinta, vocile alea care iti spuneau „vai, in ce hal m-am purtat, iar dusmanul meu e un om atat de bun…”

Victoria isi demonstrase practic teoriile in repetate randuri si castigase respectul multor oameni care, la inceput, o privisera cu neincredere si se manifestasera oarecum „agresiv” fata de ea.

Numai ca soiul asta de „renuntare – iertare” nu functiona in cazul lui Dieter. La el ar fi functionat numai „manipularea – dominare”, aceea de care el se temea atat de mult, aceea care ei i se parea cel mai ieftin si murdar truc al unei femei.

Si Dieter il merita.

Totusi, Victoria refuza sa-i faca jocul. Astepta rabdatoare clipa in care sotul ei avea sa inteleaga, sa vada… sa simta.

„Am timp sa astept!”

Oare?

Prezentul insemna zile lungi de singuratate, nopti lipsite de caldura, nopti in care singura ei bucurie era sa-si priveasca barbatul dormind. Se gandea ca asemenea situatii apar de regula dupa ani de casnicie si nu dupa trei-patru luni de convietuire. Il privea dormind si sufletul ei se razvratea, ii cresteau aripi de otel, gata sa taie cerurile pentru a ajunge acolo unde nu se poate ajunge, pentru a atinge neatinsul. Se inversuna atunci sa lupte, sa-l faca pe barbatul ei sa vada si sa o inteleaga. Insa nu-i putea vorbi deschis, nu-i putea spune adevarul in fata, pentru ca Dieter credea astfel ca ea incerca sa-l domine. Mai ramanea doar un truc ieftin, grotesc chiar, un truc folosit de toate femeile mai devreme sau mai tarziu: manipularea. Victoria era uimita cum asta functiona de fiecare data, insa adevarul si sinceritatea erau ocolite de catre barbati. Ori de cate ori auzea un barbat spunand ca femeile sunt de neinteles ceva in ea raspundea cu glas mut: „Cati ca voi!” – asa, ca intr-o poezie de Toparceanu. Daca lucrurile stateau asa era numai vina barbatilor. Femeile , in general, sunt mai deschise ideii de compromis. Barbatii au insa complexul „sefului”, un complex care, in societatea moderna, nu prea mai are sanse de reusita. Victoria nu credea in egalitatea dintre femei si barbati, nu in sensul pur feminist. Credea numai in egalitatea intre oameni. Nu ar fi contrazis-o niciodata fatis pe femeia care afirma ca barbatii sunt cele mai mici si meschine fiinte. Era o convingere a multora, chiar si a ei. Se trezise de multe ori barfind si intelesese cat de mult se murdareau oamenii unii pe altii din invidie. Barfeai ca sa nu te apuce dracii si sa te duci sa infigi un cutit in persoana care trezea in sufletul tau sentimente negative. Numai ca Victoriei, ori de cate ori fenomenul se intampla, regreta gestul de parca ar fi comis o crima impotriva umanitatii.

Nu i-ar fi placut nici ideea de a il manipula pe Dieter, de a il lovi cu propriile arme. De a ii disconsidera orice afirmatie in public spunand, da, dar nu le stii tu pe toate. (Iar asta mai ales atunci cand el avea dreptate). Numai ca soiul asta de manipulare insemna injosirea ei, pangarirea ultimelor farame de demnitate pe care le mai avea. Incercase tot ce putea incerca. Sa tipe, sa planga, sa ingenunchieze, sa roage, sa povesteasca din intamplare, sa mentioneze in treacat in public o durere veche, sa ii scrie. Toate incercarile, in special scrisoarea, dadeau rezultat pentru doua trei zile dupa care urmau saptamani de lacrimi inghitite in singuratate. Avea nevoie de ceva care sa ii umple zilele si golul din suflet. Isi dorea sa profeseze undeva, in alta parte decat in firma lui unde tot ce facea s-ar fi putut numi „publishing” pentru ca „aranja” in pagina tabele si informatii, sigle si fotografii care descriau zecile de produse ale companiei. Era o situatie fara de sfarsit, pentru ca apareau tot timpul produse noi, dar Victoria avea o mare viteza de lucru, iar acuratetea era si ea unul dintre atributele muncii femeii, pentru ca anii de jurnalism ii creasera un motto: „afli stirea acum si ajungi acolo…IERI”. Era o formulare simpluta, amuzanta, dar o formulare care ii dadea puterea de care avea nevoie pentru a isi duce treaba la bun sfarsit. Insa, daca lucra atat de repede, termina totul intr-un timp record, iar asta insemna, in ochii nemtilor care, prin excelenta sunt inceti si la minte si la reactii, ca nu muncea destul… Ca nu o interesa nimic. Un adevar tot exista in asta: nu o interesa. A vedea led-uri si a face tabele cu descrierile acestora nu prea se potrivea cu ideile „creatoare” care ii marcau existenta Victoriei.

Fosta lui amanta era urata si avea varsta Dorinei. Pe Victoria o ingrozise si o scarbise asta, nu din cauza faptului ca se intamplase, ci pentru ca Dieter nu avusese curajul sa-i spuna: „Stii, fata aia cu care vorbesti tu atat de des, fata aia de varsta ta care lucreaza pentru mine… e fiica fostei mele amante.” Victoria facuse chiar o gafa. O vazuse pe femeie intr-o poza alaturi de Dieter si spusese in fata Danielei: „Ce vaca!”

Daniela tresarise, zambise amar si spusese oarecum indurerata: „E mama!”

„Cum sa fie mama ta? E fosta iubita a lui Dieter. Uita-te si tu ce batrana patetica!”

„E mama!” insistase Daniela. Iar Victoria simtise ca i se rupe ceva in suflet, ca se frange cu un zgomot dureros tot ce mai simtea nobil pentru barbatul caruia ii spusese „DA” fara sa se gandeasca de doua ori. In acel moment il urase. Se simtise mintita si tradata. Murdarita. Dar senzatia trecuse repede, de indata ce in minte incoltise o idee: „Poate i-a fost frica sa imi spuna.”

Dieter ii daduse o alta explicatie: „Mi-a fost rusine!”

Asta era rau. Foarte rau. Victoria facuse mai multe si mai cumplite, insa nimic de care sa ii fi fost rusine. Avea insa doua regrete despre care nu prea vorbea: doua avorturi. Primul pentru ca era prea tanara atunci si al doilea pentru ca fusese nevoita. Fatul era mort.

Rusinea era pentru cei slabi, asa credea Victoria si nimic pe lume nu putea sa ii schimba convingerea. Rusine trebuia sa-ti fie daca pentru ati atinge scopul ucideai visul altcuiva, cu rautate, in deplina cunostinta de cauza. Dar oamenii care faceau asa ceva dormeau bine noaptea, nu aveau complexe sau mustrari de constiinta. Intr-un fel… asa se comporta si Dieter cand nega cu indaratnicie faptul ca viata Victoriei inainte de venirea in Germania fusese de zece ori mai buna.

Insa ce facuse Dieter inainte de a o cunoaste nu avea nici o importanta. Ceea ce conta era prezentul si viitorul lor. Despre viitor Victoria stia numai ca trebuie construit incet si cu rabdare. Prezentul era insa cu totul altcecva. Prezentul era IADUL.

Lui Dieter nu ii placeau aceste „conversatii” cam dese. Nu avea replica, de cele mai multe ori. Prefera sa se intoarca cu spatele si sa o ignore. Ea se retragea, plangand, in alta camera, iar el o lasa asa: nu avea nici un cuvant bun, nici nu schita vreodata un gest de intelegere: „crezi ca ma faci sa spun ca tine daca plangi?” obisnuia sa o intrebe pe un ton rautacios, de „invingator”. „Crezi ca dupa ce esti asa de rea si agresiva o sa te iert?”.

Ea ii raspundea bland: „doar vreu sa ma iei in brate cand mi-e greu. Doar vreau sa-mi spui ca nu sunt singura. Vreau doar sa gasesti zece minute pe zi pentru mine, sa nu ma mai tratezi ca pe un bar in care intri sau iesi dupa bunul plac. Sunt sotia ta, iar asta implica responsabilitati. Nu poti sa continui asa: vii acasa, mananci, deschizi televizorul si te culci…”

„Nu ai pic de intelegere pentru mine. Nu te intereseaza de loc firma… Ai face orice ca sa nu muncesti… Nu vezi cat de mult muncesc eu pentru ca tu sa ai un acoperis deasupra capului si mancare pe masa. Traiesti asa de bine… si nu faci nimic…”

Aici Dieter nu era de loc drept. Afara de „sclavagismul” autoimpus mai era si munca de la firma, pe care Victoria nu o iubea. Nu era total opusa ideilor ei, dar nu prezenta nimic interesant. Plus ca Dieter nu o asculta niciodata, doar pentru ca se temea ca nu cumva ceilalti angajati sa afle ca ideea venise de la sotia lui si, in felul asta, el sa apara drept un „barbat sub papuc”. Raceala lui zilnica, modul in care o ignora ori de cate ori ea incerca sa-i spunca ceva, bun sau rau, isi avea radacinile in aceasta idee fixa pe care Dieter, involuntar, o ridicase la rang de obsesie.

Victoria ii adresa reprosurile, de cele mai multe ori pe un ton bland, rugator… Dar el interpreta totul drept…. „agresivitate”. Poate ghicea in spatele blandetii ei ce putere se ascundea, de fapt. Era acolo o forta pe care Vic nu dorea sa o foloseasca. Ar fi insemanat sa nu joace „fair play”. A folosi ceea ce el nu avea, a folosi armele pe care el nici macar nu le visa… calitatile de care el se temea pentru ca le simtea si nu le intelegea… era prea mult. Insemna lipsa de respect pentru el, iar Victoriei nici prin cap nu-i trecea asa ceva. In plus se simtea prea slaba pentru un asemenea efort de vointa. Pentru ca atunci cand iubea – iar asta i se intampla pentru a patra oara in viata, altfel decat in situatiile precedente si cu o intensitate care ar fi putut schimba sensul de rotatie al pamantului – isi pierdea mintile. Asa de simplu. Nu mai vedea, nu mai auzea… nu o mai interesa nimic altceva decat cel inspre care erau indreptate toate gandurile si sentimentele ei. Doar ca „slabiciunea” asta nu avea cum sa dureze prea mult. Mai devreme sau mai tarziu Victoria avea sa se „trezeasca” si sa lupte.

Intai isi studia adversarul, ii afla punctele slabe, insa acestea nu o interesau. Lupta era mult mai palpitanta atunci cand ii folosea calitatile drept arme.

Asa, Dieter era un barbat relativ inteligent si puternic. Nu se lasa cu usurinta dominat, nu pentru ca era puternic ci pentru ca nu stia cum sa iasa dintr-o asemenea situatie. Habar nu avea cum vorbea fiica fostei lui amante despre „calitatile” lui. Daniela il descria simplu: „Nu-i pasa. Raneste oamenii si nici macar nu-si da seama ca a facut-o. Greseste si poti sa ii demonstrezi cu zece tipuri de logica ce erori a facut, ca tot nu pricepe. E brutal si violent, chiar fara sa vrea… Odata s-a plimbat in pielea goala prin fata surorii mele si i s-a parut in regula.”

„Nu, nu m-ai aparat!” ii reprosa fata. „Nu ai facut-o niciodata. Nici atunci cand Breuer m-a umilit… Iar cand eu iti dau o idee vizavi de firma ta, tu nu o iei in considerare pentru ca vine din partea mea. Oricine altcineva ti-ar spune ca pagina de web trebuie sa contina si logo-ul firmei ar fi de indata ascultat. Dar pentru ca o spun eu, experienta mea in mass media nu mai conteaza, nu-i asa? O spune doar femeia cu care te culci, cea care trebuie sa spele, sa calce, sa gateasca doar ca tu sa te simti bine!”

„Stii ca asta nu e adevarat!”

„Sincer, nu stiu. Tot ce stiu, tot ce vad, e racela ta. Modul in care, daca plang in fata ta si-ti spun ce ma doare, imi intorci spatele, ma ignori sau pur si simplu imi spui ca vorbim maine…”

„Esti nedreapta. Nu pot sa vorbesc cu tine cand esti asa… Cred ca ai baut si ar trebui sa nu mai vorbesti dupa ce bei.”

Tanara simtise ca i se clatina pamantul sub picioare. Parca isi auzea tatal vorbindu-i Dorinei. Cineva spunea ca istoria se repeta. Pentru Victoria asa se si intampla. Traia ce traise Dorina si pe de o parte considera ca isi merita soarta cu varf si indesat: amar de ani nu isi intelesese mama. Nu ii intelesese suferinta, lacrimile si durerea.

„Da, probabil gasesti intotdeauna ceva de spus cand nu iti convine ce auzi. Nu se pupa cu ideea ta de femeie, nu? Vrei o fiinta la picioarele tale, una supusa si umila? Ti-ai facut niste calcule eronate. Nu sunt eu aceea!”

El ii intoarse spatele:

„Nu vorbesc cu tine cand esti asa de agresiva!”

Doar ca tonul tinerei era bland, insa acuzator, iar asta parea sa-l sperie, sa-i zdruncine sistemul de valori.

„Unde e agresivitatea mea? In lacrimi? In modul umilitor in care iti cersesc mai multa atentie? Mai multa dragoste?”

El nu se deranja sa raspunda.

„De fapt nu iti cer mai multa dragoste: stiu ca ma iubesti. Tot ce vreau e sa imi dai putin din inima ta… sa imi arati putin din sufletul tau. Sa nu ma mai judeci ori sa ma compari cu fostele tale iubite care, stiu, te dominau, te calcau in picioare…”

Prima greseala: niciodata o femeie nu ar trebui sa-i arate unui barbat cat de usor de manipulat poate fi…

„Nu stii nimic!” urlase el suficient de tare ca sa o convinga ca avea dreptate.

Victoria ridicase si ea tonul:

„Nu stiu, dar o simt pe pielea mea din clipa in care am venit alaturi de tine. Vad zilnic cum nimic din ceea ce fac sau imi doresc eu nu are nici o valoare; vad ca te distrezi mai bine cand mergi la discoteca insotit numai de prietenii tai si niciodata cand mergi cu mine: atunci esti doar posomorat ca un bunic… morocanos si nimic nu iti poate intra in voie, nimic nu iti poate fi pe plac… Femeile alea… daca le-ai tratat la fel, sigur ca te-au parasit. Si daca o sa continui asa, am sa plec si eu.”

„Nu ai decat sa pleci. Acum distrugi dragostea noastra…”

„Eu? Eu distrug dragostea?”

„Da, acum nu simt nimic pentru tine.”

Fara sa vrea Victoria nu isi putu opri un gand sarcastic: „Numai acum?”, dar nu lasa buzele sa il rosteasca. Il inghiti ca pe o doctorie amara pentru ca stia ca nu era adevarat. Numai ca isi simtea sufletul impietrindu-i, incet, de parca privise inapoi cand fugise din Sodoma.

Victoria era o luptatoare. Nu putea renunta asa de usor: trebuia sa il faca sa o inteleaga.

„Cum poti spune asa ceva? Dragostea ta vine si pleaca? Ce e? Autobuzul de ora sapte? Chiar nu gandesti cand spui lucruri care dor atat de mult?”

„Ce sa cred altceva cand esti asa de rea cu mine. Nu faci altceva decat sa ma invinuiesti pe nedrept si esti agresiva… Nu stiu, poate ai avut probleme in copilarie si te porti acum asa.”

Ultima lui replica o duruse si mai mult ca precedentele: nu mai conta alcoolul, nici falsa agresivitate. Ceea ce conta era realitatea: copilaria Victoriei fusese o rana deschisa. Vazuse scene care puteau zdruncina mintile oricarui om. Multa vreme se ferise de a avea o relatie adevarata pentru ca se temea de „repetarea istoriei”.

„De ce ti-e frica tot nu scapi!” – cu cata durere intelesese aceasta zicala.

„Da, am avut probleme in copilarie. Niste probleme pe care tu nici nu le visezi… Cand am vazut-o pe mama ta plangand in fata mea din cauza ta, cand am vazut ca tu insuti nu-ti dai seama ca ai ranit-o; cand te-am auzit spunand ca nu iti ceri scuze pentru ca a fost vina ei…”

„Stiu ca am gresit atunci…”

„Dar nu i-ai spus niciodata ca iti pare rau. Iar cu mine greseseti in fiecare zi si nu vezi de ce… niciodata.”

„Dar eu nu sunt rau!” insista el.

„Nimeni nu spune ca esti rau. M-ar bate Dumnezeu daca as afirma asa ceva. Tu nu esti rau: doar orb si surd daca e vorba despre altceva afara de ego-ul tau atotcuprinzator.”

„Iti daruiesc o singura raza de soare:
doua ar insemna sa te sufoc!”
Delia Gavrilescu

Ar fi vrut sa fumeze. Doamne! Cum ar fi vrut sa fumeze. Dar se lasase… si nu mai avea tigari.
Ar fi putut sa bea, dar deja bause doua pahare cu vin si unul cu coniac si se simtea ametita. Nu mai putea sa bea. Nici macar sa bea cu adevarat nu mai putea.
Daca bea sau nu… ii venea sa planga. „Sunt labila psihic!” se gandea de multe ori.

Ce se intampla?
Dieter.

Dieter se intampla. Iar asta era o problema care nu putea fi ignorata.

De ce ar fi trebuit sa fie iubirea „un dar interzis”? Cu siguranta nu era asa. Iubirea era un dar ce i se oferise deja, totusi trebuia sa lupte pentru ea. Paradoxal. Numai ca asta nu o mira, pentru ca nu se astepta sa primeasca ceva fara sa plateasca, in special cand „cadoul” semana mult cu „fericirea”.

Dieter era fericirea. Vedea asta dincolo de toate barierele impuse de diferentele dintre ei, impuse de el insusi. Vedea pentru ca putea sa vada, pentru ca nu avusese norocul sa fie o superficiala… pentru ca…

Dar Dieter era si chinul cel mai crunt, durerea suprema, cutitul ce o transforma in rana. Omul care o vedea plangand si, in loc sa-i stearga lacrimile, ii intorcea spatele; omul care, ori de cate ori incerca sa-i spuna ce dureri ii macinau sufletul de femeie dezradacinata ii replica semet: „esti nedreapta, eu sunt bun cu tine si tu nu vezi”; omul care nu vedea niciodata tristetea din ochii ei; persoana care, daca ar fi baut din lacrimile ei nu le-ar fi simti amaraciunea; omul care nu o apara niciodata cand avea nevoie de un erou. Era barbat si se comporta ca atare. Poate nu atat de josnic si meschin ca altii, dar suficient incat sa o faca sa creada ca nu avea nici o sansa in lupta ei. Ce isi dorea de fapt Victoria? Tot ceea ce Dieter nu putea sa dea pentru ca nu stia cum: caldura, tandrete… atentie. Si inca un lucru pe care nu indraznea sa il numeasca: respect.

„Sunt atatea feluri de iubire – de a iubi si de a te „lasa” iubit.”

Fusese magic modul in care il cunoscuse pe Dieter – un „dar” de la Dumnezeu venit chiar de ziua ei. Carmen contribuise mult la „continuarea” povestii. El venise dupa ea la Paris si acolo… magia continuase. Nu pentru ca era Parisul (Victoria detesta „Orasul Luminilor”), ci pentru ca a il gasi asteptand-o la aeroport fusese cel mai natural lucru din lume, ca si cand el trebuia sa fie acolo, asa, timid si totusi fericit ca o vedea.

Facusera dragoste chiar in seara aceea, desi el se temuse pana si de ceva atat de simplu, pentru ca inima lui de barbat trecut prin mai multe decat ii placea sa recunoasca ii spunea ca femeia pe care o strangea in brate nu era o simpla aventura. Dieter nu planificase mai mult de doua zile cu ea. Avea probleme la firma si trebuia sa fie alaturi de angajatii lui, dar chiar si asa stiuse (o forta divina il avertizase) ca daca nu se intorcea Vic avea sa dispara. Numai ca se inselase. Vic nu avea de gand sa dispara, pentru ca Vic se indragostise nebuneste. Si Dieter avea sa se intoarca peste numai doua zile, pentru ca deja a fi departe de ea devenise un nonsens.

Tanara petrecea in Paris o saptamana. Era acolo in interes de serviciu si era mandra de asta. Era prima ei „misiune” cu adevarat importanta si isi luase rolul foarte in serios. Grupul de lucru NATO pe probleme de Audiovizual ii oferise o experienta unica, avusese multe de invatat, lucruri pe care le-ar fi pus cu bucurie in practica daca si-ar fi continuat munca in cadrul Ministerului Apararii Nationale, daca ar fi ramas jurnalist militar. Insa a avut de ales: Dieter sau cariera. Si l-a ales pe Dieter… pentru ca o cariera putea fi reconstruita. Nu una la fel, insa alta…

Se gandea ca va putea. Ca ii va fi greu la inceput… dar ca Dieter o va ajuta sa se acomodeze si sa iubeasca limba germana si Germania. Evident isi facuse un calcul prost. Ca asta sa se intample ar fi trebuit ca Dieter sa fie „Fat-Frumos-ul” din povesti. Insa nu era.

Totusi Dieter nu era un om simplu, un om care putea fi „citit” cu usurinta. Din motive pe care Victoria nu le cunostea era un barbat frustrat. Se temea ca nu cumva ea sa incerce sa-l domine. Nu exista conversatie a celor doi, poate numai un monolog al Victoriei care se chinuia, de fiecare data in alta maniera, sa ii reaminterasca promisiunile pe care el le incalca in fiecare zi, in aproape fiecare secunda. „Mi-ai promis ca ma vei iubi atat de mult incat voi uita de celalalte iubiri: de casa, de tara, de mama, de tata, de bunica, de prietenii si de serviciul meu. Mi-ai promis ca vei invata Salsa ca sa ma faci fericita – conditia a fost ca eu sa invat Germana. Ei bine, stiu cateva cuvinte, tu habar nu ai sa te misti cel putin in ritm de merengue, iar cand vreau sa te invat spui mereu: maine, maine. Mi-ai promis ca o sa fii acolo pentru mine, ca o sa ma aperi cand cineva ma raneste… mi-ai promis…”

„Dar te-am aparat!” – ii raspundea, fara sa stie, de fapt, ce spunea.