Rounite - Morbach - Exilat de Bunavoie

Era uimitor ca incepuse sa se obisnuiasca. Mai intai trecuse peste momentele in care se chircea neputincioasa intr-un colt al micului dormitor plangand si belstemand ziua in care s-a nascut. Apoi incercase sa treaca pe langa naivitatea bastinasilor germani si ignoranta lor asa cum trecea pe langa tomberoanele de gunoi din cartierele bucurestene. Toata aceasta resemnare aparenta se desfasura din ziua in care ii raspunsese Dumnezeu.

“Dumnezeu iti vorbeste in multe feluri, numai ca tu nu ai timp si nici intelepciune sa-l asculti!” ii spunea bunica adesea.

In ziua aceea se certase cu Dieter. Nimic nou sub soare. Numai ca in ziua aceea fusese mai rau ca de obicei. Se folosisera cuvinte arme, cuvinte taciune si cuvinte noroi. Cuvinte care nu mai lasau cale de intoarcere, cuvinte care impingeau inainte… cuvinte otrava. Cuvinte care desenau la orizont munti de pacura si care nu insemnau decat un singur lucru: sfarsitul. Si nu numai cuvinte.

Atunci Victoria il cautase pe Dumnezeu. Isi aprinsese o lumanare si ingenunchiase sub fereastra de la mansarda. Fara sa-si dea sema nu alesese dormitorul mic: camera atelier pe care o mobilase cu “resturi” dar ii daduse putin din sufletul ei ca sa aiba macar un loc in toata casa in care sa se simta bine. Privise cerul prin petecul acela de sticla, fara sa vada nimic altceva decat norii zburand nepasatori peste satul care, altminteri, arata ca desprins dintr-o poveste de Hans Christian Andersen. Si isi incepuse ciudatul monolog: o ruga pagana… o hula.

“Nu stiu daca esti acolo. Nu inteleg de ce trebuie sa fii neaparat acolo sus… dar multi oameni se uita la cer cand au nevoie de Tine. Poate ca ei au dreptate. Nici sa ma rog nu stiu, pentru ca nu o fac cu sinceritate si credinta. Tu stii: cred ca existi, dar nu mi-am definit niciodata cum, in ce forma… si de ce. Si nici nu sunt de acord sa iti inchin imnuri si ode, sa ingenunchiez in fata ta, ca in fata unui stapan absolut. Insa acum asta nu are importanta. Inteleg numai ca m-ai pedepsit. Ca trec prin cel mai cumplit cosmar din viata mea… ca iubesc tot ce am urat mai mult intr-un om… ca nu pot trai fara el, dar ca a trai cu el inseamna iadul. Ma umileste in fiecare zi. Opinia mea nu conteaza niciodata pentru el… ma ignora, ma evita… Nu mai inteleg de ce m-a cerut de nevasta. Nu pricep cum s-a ajuns aici. Si pentru mine e destul. Stiu ca e vorba de mandrie, chiar de ipocrizie din partea mea… si poate cer prea mult de la viata si de la oameni. Insa, in egoismul meu aberant si patetic, tot am facut mai multe compromisuri ca el.

Daca Tu mi l-ai destinat drept sot, daca Tu ai vrut ca eu sa pierd toate lucrurile pe care le-am iubit vreodata, tot respectul pe care l-am cucerit in ani… ai un ciudat simt al umorului. Acum vreau sa stiu ce trebuie sa fac mai departe. Daca m-as intoarce in tara ar insemna sa nu-l mai vad… si durerea ar fi cumplita. Iar eu m-am saturat sa sufar, desi suferinta mea nu face nici doi bani in comparatie cu a altora. Dar sunt in faza in care suferintele altora nu ma intereseaza. In plus… daca m-as intoarce in tara ar insemna sa admit ca am gresit, ca m-am grabit si m-am inselat. Ar insemna sa ma recunosc invinsa si ego-ul meu nu prea inghite asa ceva.

Iarta-ma…Nu am stiut niciodata sa ma rog. Nu ma pot preface… si nici nu iti mai pot promite, ca in alte dati, ca ma voi schimba, ca voi fi mai buna… ca nu voi mai bea, ca nu voi mai minti, ca nu ma voi mai gandi la toate prostiile din lume… Nu pot pentru ca nu vreau. Si stii ca nu pot sa mint. Te rog acum doar sa-mi arati drumul… Sa imi spui ce sa fac.”

„Ma irosesc!” isi repeta obsesiv, iar senzatia de „ingropat de viu” devenea din ce in ce mai apasatoare.Dieter nu vedea nimic, nu il interesa nimic. A locui cu el sau cu un perete… era acelasi lucru, doar ca peretele nu venea peste ea noaptea uneori, nu sforaia, si nici nu tropaia dimineata prin casa, trezind-o din somnul care, cu greu, ii unise genele. Victoria regreta peretii casei ei din Bucuresti. Cand se intorcea acasa nu o astepta nimeni, dar asta era un fapt. Acum… era acelasi lucru, doar ca… jumatate din pat era ocupata. In rest… totul GOL. Gol si fad, asa, ca peisajul din fata casei, ca decoruri, ca natura rece si cetoasa a Morbachului. Si poate nu era numai Morbachul. Poate era o intreaga tara, cu oamenii ei pe care daca ii intrebai de ce exista Oktoberfest nu erau in stare sa-ti spuna ca la 12 octombrie 1810, in Bavaria, Munchen mai exact, regele Max Joseph organiza o petrecere in cinstea fiului lui Ludwig care se casatorea cu printesa saxona Thereza. Ce importanta avea ca la sfarsitul petrecerii s-au organizat curse de cai si un important targ agricol? In plus… sarbatoarea se desfasura in toata Germania, in luna septembrie, dar nimeni nu stia ca bavarezii schimbasera data pentru ca octombrie aducea de multe ori ninsori si viscol, ceea ce impiedica desfasurarea in bune conditii a festivitatilor, incarcate de traditie. Cursele de cai ramasesera in istorie, cam pe la 1938 cand fusesera sistate, dar alte traditii se pastrasera. Ceea ce se vedea in alte landuri era un kitsch. Festivalul era lalaiala pura, cu bere ieftina la litru – dar berea asta avea un pret care te putea pune pe ganduri, cu schnaps si covrigi bavarezi si cu eternele cantece talambe „de pahar”. Nimieni nu stia ce e Oktoberfestul in afara poate doar de bavarezi si de profesorii de istorie. Doar ca Victoria nu cunoscuse inca vreunul… pentru ca ar fi intrebat, asa, doar ca sa vada daca in tara cu cel mai ridicat nivel de trai dupa Elvetia si Norvegia exista putin spirit patriotic si respect adevarat pentru valorile nationale.

„Mai bine nu incerc sa aflu! Raspunsul s-ar putea sa imi confirme banuielile si atunci…”

Si atunci ar fi inteles ce ii spunea Petre in copilarie: „Citeste! Oamenii fara cultura sunt limitati.”

Doar ca Petre nu se referea la o „limitare sufleteasca” ci la una „intelectuala”. Intelectul, in opinia Victoriei, avea mult de a face cu sufletul. In functie de „literatura” pe care o persoana o „studia” intelectul era modelat si transmitea sufletului „tipare” de urmat. A studia teologia si filosofia insemnase pentru Victoria un soi de renuntare care putea fi usor interpretata drept iertare. Adevarul, insa trist, era ca Victoria nu ierta niciodata, isi dorea sa se razbune, dar o facea in stilul crestin: raspunzand raului cu bine. Mentalitatea crestina era, pentru tanara femeie, cea mai perversa dintre toate. Orice om cu mintea intreaga se simte ranit daca dusmanul lui, in loc sa ii plateasca la fel, ii spunea frumos multumesc si chiar il ajuta la greu. Interveneau „mustrarile” de constiinta, vocile alea care iti spuneau „vai, in ce hal m-am purtat, iar dusmanul meu e un om atat de bun…”

Victoria isi demonstrase practic teoriile in repetate randuri si castigase respectul multor oameni care, la inceput, o privisera cu neincredere si se manifestasera oarecum „agresiv” fata de ea.

Numai ca soiul asta de „renuntare – iertare” nu functiona in cazul lui Dieter. La el ar fi functionat numai „manipularea – dominare”, aceea de care el se temea atat de mult, aceea care ei i se parea cel mai ieftin si murdar truc al unei femei.

Si Dieter il merita.

Totusi, Victoria refuza sa-i faca jocul. Astepta rabdatoare clipa in care sotul ei avea sa inteleaga, sa vada… sa simta.

„Am timp sa astept!”

Oare?